Amintirile unui LOC DE PARCARE - experiment literar-

 

Dacă ai imaginație și talent literar, poți să scrii orice, despre orice.

   Oricine și orice poate avea amintiri!

   O persoană, o veveriță, o casă, un tablou, ceva care se mișcă sau ceva imobil, începe să existe sau poți dovedi că există – așa cum se spune în fizică și în filozofie – atunci când le observi, „le descoperi”.

   Trăim într-un spațiu plin de vibrații și în funcție de rezonanța pe care o avem cu acestea spunem că „îmi place” sau „nu îmi place” ceva.

   Simțurile noastre ne ajută în acest demers ( văz, auz, gust, miros, pipăit, etc).

   Dorința de a partaja experimentele trăite nu aparține tuturor. Unii oameni au plăcerea să comunice și altora și scriu cronici despre spectacole, cărți citite, excursii, restaurante vizitate, etc.

  Uneori poți să te amuzi și să „fabulezi”, adică să atribui calități umane ( ca de exemplu capacitatea de a avea „amintiri”)unor lucruri sau locuri așa zis „neînsuflețite”.

   Fabula este de fapt genul literar în care animalelor li se atribuie însușiri umane.

   Deci, eu am ales ca personaj, un loc de parcare!

   Spațiul de staționare are mai multe locuri de parcare și a apărut, ca zonă auxiliară obligatorie amenajată lângă construcții care deservesc populația, de regulă din mediul urban, care se deplasează cu mijloace motorizate individuale.

   Locul de parcare este un spațiu imobil restrâns, dar foarte solicitat, datorită faptului că deservește și ajută la funcționarea accesului în centrele animate: comerciale, locuri de muncă, spitale, spații de cultură, aeroporturi, etc. Ele pot avea un regim de rezervare gratuită sau cu plată. Cele mai multe sunt cu acces liber, funcție de noroc.

   Locul de parcare este UN SPAȚIU delimitat fizic, în care se staționează în condiții limitate de TIMP.

   Mai precis, pe LOCUL DE PARCARE, SPAȚIUL este fix și TIMPUL este mobil, astfel că LOCUL DE PARCARE poate să înregistreze informații despre toate tipurile de automobile ( inclusiv pasagerii lor) care s-au perindat cronologic ( ore, zile, ani) în SPAȚIUL său, deci poate avea amintiri.

   În cartierul meu, lângă o Bancă nou înființată, a apărut și un spațiu de staționare cu câteva locuri de parcare, pentru că la o Bancă nu stai mult, nu spui povești: intri și ieși repede!

   Într-o dimineață însorită, așteptam în mașină, în parcare, pe soțul meu care intrase la Bancă să plătească o factură.

   De plictiseală, mi-am fixat privirea spre locul de parcare de vis-a-vis și am început să observ ce se întâmpla acolo.

   A parcat o bătrânică care, adusă de spate, se mișca foarte repede spre intrare în Bancă. S-a întors în scurt timp, cu un aer la fel de grăbit și a plecat. Imediat a sosit o altă mașină, condusă de un tânăr de culoare, în ținută sport, care a staționat foarte puțin.Probabil că tânărul a accesat un ghișeu automat aflat în holul Băncii.

    După el, a ocupat locul de parcare, o familie tânără. Doamna a rămas cu fetița în mașină, iar domnul, cu un aer grăbit, a intrat la Bancă. Și el s-a întors foarte repede și au plecat.

   Începuse să îmi placă acest du-te vino și mi-a trecut prin minte un gând : ce ar fi dacă, acest loc de parcare ar nota amintirile despre toți cei care îl vizitează?

   Dar, uite că a sosit soțul meu și am părăsit locul de parcare, zâmbind!

  19 ianuarie 2024

 CĂTĂLINA STROE

 

Biblioteca Municipală Constantin Ţoiu din Urziceni a aniversat 100 de ani de la naşterea patronului său spiritual

 

      În anul  care tocmai  s-a încheiat, am sărbătorit  Centenarul nașterii scriitorului, eseistului și omului de cultură Constantin Ţoiu.  Pentru mine şi colegele mele, a fost un prilej în plus de a-l readuce în atenţia publicului larg  pe marele scriitor, dar mai ales de a-l face cunoscut, în rândul elevilor din municipiul nostru, prin organizarea mai multor evenimente.

      Primul şi cel mai important pas a fost tehnoredactarea textelor scrise de Constantin Ţoiu despre  Urziceni, în vederea editării cărţii Amintiri dintr-un veac. Această cărticică a avut  menirea să bucure cititorul cu savuroasele întâmplări petrecute în municipiul nostru, pe vremea când era doar un ,,târg prăfos’’, dar să îl şi informeze cu privire la vizitele pe care marele prozator le-a făcut în urbea sa natală, povestite de diverse persoane care au intrat în contact cu domnia sa, împletite cu părerile acestora despre personalitatea scriitorului.

     Chiar dacă cunoşteam textele, redactându-le, au prins un alt contur şi m-am simţit mai apropiată de Constantin Ţoiu, simţind o nostalgie şi o duioşie greu de descris în cuvinte, un sentiment unic iscat din bucuria de a mă fi născut şi de a fi copilărit în aceleaşi locuri cu marele prozator, 45 de ani mai târziu.

     Am putut vedea târgul Urzicenilor din vremea copilăriei şi adolescenţei lui Tică (cum îi spuneau apropiaţii ), ,,un târg aproape faulknerian’’, în care trăiau laolaltă, alături de majoritarii români, greci, evrei, armeni, sârbi, bulgari, în înţelegere şi armonie, determinate mai ales de ,,onestitatea îndeletnicirilor lor’’.  Membrii comunității de romi  erau trataţi cu același respect aici, ei fiind vestiţi lăutari care erau nelipsiţi de la evenimente vesele ori triste, sau pricepuţi fierari.

     Am mers ,,la pas’’ prin amintirile prozatorului, am trecut pe lângă fierăria La Spiridon, pe lângă bodega La Ionel şchiopul, pe lângă binecunoscutul Monument al eroilor şi am simţit aroma care venea de la cafeneaua lui nea Luca. Am văzut, de asemenea, Renaultul rablagit al lui nea Toma cu care făcea curse Urziceni-Bucureşti şi invers, drum parcurs în 5-6 ore, din cauza  repetatelor pene de cauciuc sau de motor.

     L-am cunoscut pe domnul Tomescu, proprietarul  primului cinematograf din Urziceni, care avea o înfăţişare înfricoşătoare, fiind veşnic plin de ulei pentru că repara  maşinăria de proiecţie şi din această cauză un film putea dura  zece ore.

     Am văzut-o pe diafana Coca Rădulescu, ,,frumoasă şi imaterială’’, aşteptându-l cu privirea visătoare în poarta casei sale pe marele poet Lucian Blaga, venit special pentru ea în urbea modestă, atras de aerul ei melancolic, nelumesc…

     L-am văzut pe Tică, viitor student la Facultatea de Litere și Filosofie,  alături de  Lică, cel mai bun prieten al său, viitor student la Medicină, stând într-o zi de vacanţă, pe care ei au simţit-o ca fiind ultima, înainte de ,,intrarea lor în lume’’ şi luându-şi adio de la bucuriile lor de băieţi liberi şi fără griji. L-am cunoscut pe prizonierul rus Vasea, care întrebat fiind cum găseşte el ţara noastră a răspuns: ,,Niet Kultur’’, arătând prin aceste două cuvinte cât de importantă este educaţia şi cultura pentru o naţiune…

     Dar  ceea ce mi-a stârnit cel mai mult sentimentul de mândrie că aparţin acestor locuri a fost faptul că, atunci când a  trebuit să povestească o zi din viaţa lui (29 aprilie) pentru revista ,,Lettre internationale’’, scriitorul  a revenit acasă pentru a-şi găsi inspiraţia. Şi sub pretextul că se gândeşte la discursul pe care îl va ţine când îi va fi înmânat titlul de Cetăţean de Onoare , a trecut în revistă toate lucrurile minunate pe care i le-a dat urbea lui natală, sfârşind cu o întâmplare hilară, în care un soldat din trupele sovietice îl întrebase pe primarul de atunci : ,,Kuda Berlin?’’, adică ,,Unde e Berlinul?’’,  iar acesta  i-a  arătat cu brațul întins spre satul Bărbulești, făcând astfel o ,,glorioasă confuzie’’…

     Am putut simţi mândria scriitorului că este fiu al Bărăganului, al acestei câmpii atât de rodnice că, aşa cum spune în câteva din scrierile sale, atunci când ploua aici, se dădeau peste cap toate bursele din Europa şi că în nămolul pomenit de Ion Ghica în Scrisorile sale, dacă înfigeai un băţ, peste puţin timp, rodea…

     Un alt gen de activităţi au fost prezentările făcute din biografia marelui prozator şi lecturarea din textele sale, elevilor care au venit în vizite organizate la biblioteca noastră.

     Vorbindu-le elevilor despre viaţa şi opera lui ConstantinŢoiu, am încercat să le insuflăm dragostea pentru meleagurile natale, să îi inspirăm în a-şi crea modele demne de urmat în viaţă, şi să-i facem să realizeze cât de important este să scrii despre spaţiul în care trăieşti, cât de valoroase documente de suflet pot deveni  aceste scrieri pentru generaţiile viitoare.

    Elevii care ne-au vizitat în această perioadă au putut vedea fotografii, manuscrise şi acte care fac parte din Fondul documentar național Constantin Ţoiu, deţinut de Biblioteca noastră,  care-i  poartă numele  din anul 2005.

    Aceştia au apreciat foarte mult cartea poştală trimisă de copilul  Ticu părinţilor, de la şcoala gimnazială din Miercurea Ciuc,  şi au fost impresionaţi de  manuscrisele viitoarelor romane  care, chiar dacă au fost dactilografiate, pe marginea foilor aveau însemnări cu scrisul de mână al autorului.

   O altă activitate a constat în  publicarea textelor şi fotografiilor  marelui romancier  pe pagina noastră de facebook şi pe blog, care au fost foarte bine primite de public.

   Un alt mod de a sărbători Centenarul a fost  organizarea de expoziţii permanente  de fotografie şi carte atât  la sediul  bibliotecii cât şi la unităţile de învăţământ din localitate. Mulţumim pentru promptitudine şi implicare doamnelor bibliotecare ale şcolilor şi liceelor cu care am colaborat.

    Fotografiile  care fac parte din Fondul documentar, îl înfăţişează pe Constantin Ţoiu în diferite ipostaze: împreună  cu prietenii, cu familia, portrete, în călătorii, la Uniunea Scriitorilor, cu colegi de breaslă, în apartamentul său din bulevardul Elisabeta, înconjurat de cărţi, la masa de scris, etc… Toate aceste fotografii, în format A 5,  au putut fi admirate de cetăţenii din Urziceni, în  expoziția deschisă în foaierul Centrului Cultural, începând cu luna iulie.

     Activitatea  de comemorare propriu - zisă a avut loc în data de 19 iulie, ziua în care  scriitorul și omul de cultură Constantin Țoiu ar fi împlinit 100 de ani.

     Au fost invitaţi domnul Radu Voinescu, preşedinte al Filialei Bucureşti - Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul  Corneliu Vasile şi profesorul Titi Damian, care au vorbit despre opera domnului Ţoiu. Astfel, cei prezenţi au putut afla  că a fost un scriitor cu o personalitate distinctă, cu un spirit polemic redutabil, un prozator cu un stil original, lansat târziu, cu cel puţin un roman de mare clasă – Galeria cu viță sălbatică, apărut în 1976 - apreciat atât de public, dar şi de criticii literari. Talentul scriitorului în elaborarea  discursului este relevant, personajele vorbesc în mod natural, folosind o limbă română de mare frumuseţe, puritate şi nobleţe. A fost de asemenea subliniat curajul prozatorului de a trata subiecte care ar fi putut să aibă grave urmări pentru domnia sa, fiind  scrise în perioada comunistă.

    La finalul întâlnirii am ascultat cu interes intervenţia domnului profesor Ion Văduva, care de asemenea a avut cuvinte de apreciere la adresa marelui scriitor urzicenean.

    Nu pot să închei fără să redau unul dintre cele mai sugestive texte din care reiese legătura de suflet a prozatorului cu târguşorul prăfuit din Bărăgan, rostit la o întâlnire cu scriitorii ialomiţeni, în 1993:

   ,,Oricâte locuri ai vedea, cel mai important şi emoţionant loc – dacă ai ceva de spus - rămâne cel pe care ai văzut oamenii prima dată. Pentru mine, la 10, 12,14 ani, Urziceniul era centrul lumii.’’

    Aşadar, de aici, din centrul lumii copilului şi adolescentului Constantin Ţoiu, prin toate aceste activităţi, am încercat să-i aducem Marelui nostru concetățean un sincer şi binemeritat omagiu.

                                                               Bibliotecar, Carmen Neacșu

                                                                   

DIALOGUL INTELIGENȚELOR - TITI DAMIAN

 

Când vorbim despre de Ion Creangă, autorul romanului „Amintiri din copilărie”, avem în vedere două mari atribute ale genialului scriitor: inteligenţa artistică superioară şi înzestrarea lingvistică remarcabilă, elemente evidenţiate de către critica literară, dar şi de manualele şcolare. Cititorul avizat descoperă şi o a treia componentă, anume cea moral-didactică, izvorâtă din experienţa învăţătorului Creangă care, scriind, nu se poate dezbrăca de haina povestitorului şi a povăţuitorului. Se observă că el îşi propune să-l iniţieze pe năzdrăvanul Nică, adică îl obligă să-şi însuşească normele morale statornicite de comunitate: să-şi asculte părinţii, să nu mintă, să nu fure, să nu strice. Acest lucru, Creangă nu-l face direct şi numai cu Nică, ci are în vedere şi pe cei din jurul lui, chiar pe cei maturi, mai ales pe preoţii şi pe dascălii vremii. „Cumplit meşteşug de tâmpenie” va cataloga el învăţământul din vremea sa, pe care îl cunoştea din interior, fiind el însuşi un învăţător aparte, aşa cum l-a descoperit Eminescu, dar şi autor de manuale şcolare (abecedare). El pleda pentru un învăţământ având la bază logica (punea mare preţ pe „glagorie”) şi nu pe memorarea mecanică pe care o respingea categoric (a se vedea episodul „Trăsnea” din „Amintiri...”). El recurge, subtil, la un intermediar (iar altul mai bun decât Mama nu există) pentru a da şi cititorului o excelentă lecţie despre modalităţile foarte diverse avute de ea la îndemână ca să-şi educe fiul, în a cărui inteligenţă şi în al cărui viitor crede din toată inima.

Într-una dintre întâmplările povestite, ca de altfel în tot romanul, Creangă instruieşte glumind, oferind cititorului un fascinant spectacol al minţii şi al limbii, punându-i la încercare şi lui, subtil, inteligenţa. Şi nu de puţine ori îl face de ruşine, mai ales pe dascălul neatent sau superficial…

Avem în vedere episodul referitor la smântânitul oalelor. Să ni-l reamintim: pofticiosul Nică nu rezista ispitei şi „linchea groşciorul” de deasupra oalelor în toate zilele, fie post, fie câşlegi, până da de „chişleag”, sugerându-i mamei, şezând „închincit şi cu limba scoasă” că de vină ar fi fost strigoaicele, care „luau mana de la vaci.” În naivitatea lui, el nu-şi dădea seama că argumentul nevinovăţiei sale - limba scoasă – avea să-l trădeze.

Mama ar fi avut la îndemână mijloace mult mai directe şi mai aspre să-l convingă sau să-l determine pe hoţ (care-şi făcuse un obicei din asta) să renunţe, adică: să-l certe, să-l blesteme sau să scotă „nănaşa” din cui, dar n-a făcut-o. Instinctul ei de mamă (şi cel de pedagog desăvârşit al lui Creangă) i-a sugerat altă metodă, mult mai subtilă, care l-a antrenat pe copil – subiectul educaţiei – la propria formare: forţa de convingere a cuvântului – şi nu spus printr-un banal sfat, ci printr-o inteligentă aluzie, adică făcându-se că acceptă explicaţiile copilului, dar sugerându-i că mai târziu ar putea deveni un om viclean, lingău, necinstit, mincinos, hoţ, numai bun de pedepsit:

„Doamne, prinde-l-voi strigoiul acela odată la oala cu smântână, zicea mama, uitându-se la mine, ş-apoi las’! Nănaşa din grindă are să-i ţie de ştire, de nu l-ar pute scoate din mâna mea tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor din lume!...Se cunoaşte el, strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe limbă…Urât mi-a fost în viaţa mea de omul viclean şi lingău, drept să-ţi spun, dragul mamei! Şi să ştii de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag, fie de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi. „Ei apoi! Unde-o plesneşte mama şi unde crapă!” zic eu în gândul meu, că doar tot nu eram aşa de prost până pe-acolo, să nu pricep atâta lucru!”

Să reflectăm puţin: mama îşi propune să-şi dezveţe fiul să nu mai mintă şi să nu mai fure, dar n-o face direct, ci apelând la tăria argumentului, dar mai ales la inteligenţa fiului. Ea e convinsă că fiul ei are „glagorie” (cum îi va fi plăcut scriitorului să-şi înzestreze eroul în altă parte a cărţii). De aceea recurge la ameninţări directe, adresate cu ochii ţintă la „strigoiul” din faţa sa, sugerându-i că ştie precis cine-i el, adică îl dezarmează, culpabilizându-l. Se preface că acceptă justificarea copilului, ceea ce-l descumpăneşte, pentru a-l obliga să o asculte. El trebuie să ştie de autoritatea ei, din moment ce tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor nu-l pot scoate pe făptaş din mâna ei.

Atât de mari sunt puterile ei, trebuie să creadă fiul ipocrit şi naiv. Aşadar, ea se preface a accepta justificările copilului care se ştie vinovat, tocmai pentru a evidenţia mistificarea. Ea nu bate, ci doar ameninţă. Odată ce hoţul e descoperit dându-se de gol, de-abia de aici încolo începe adevărata educaţie – să nu furi şi să nu minţi – o lecţie pe care fiul trebuie s-o ţină minte toată viaţa. În logica mamei consecvente, important nu este furtul smântânii („Ei, şi?, s-ar zice astăzi, a luat şi el, acolo, nişte smântână, i-a fost poftă!”), ci componenta morală care i se asociază, antrenând consecinţe nebănuite: minciuna, care poate face din copilul naiv din faţa ei, mai târziu, un „lingău” şi un „viclean.” Asocierea acestor posibile defecte cu apelativul „dragul mamei” atinge, mult mai mult decât „nănaşa”, coarda sensibilă a omului din copilul Nică.

Duioşia morală a mamei şi filosofia creştină se întâlnesc într-un sfat pe care copilul şi-l însuşeşte cutremurat: «Să nu furi nimic, de la nimeni, niciodată ! » Nu de pedeapsa divină trebuie să se teamă, îi sugerează ea printr-o altă fină aluzie, ci să conştientizeze, să excludă furtul din existenţa sa viitoare. Furând „ori de ce-a fi”, va provoca nu atât pagubă, cât suferinţă imensă celui păgubit.

Cea mai mare pedeapsă pentru hoţ, îi spune ea discret, inteligent şi dostoievskian este cumplita  remuşcare!

Argumentele mamei, oricât ar părea de ciudat, nu vizează pe flămândul şi pe pofticiosul Nică – cel spăşit, prins cu minciuna şi convins din faţa ei, ci reprezintă o lecţie de pedagogie pentru părinţii dintotdeauna, dar mai ales se constituie într-un exemplu şi un mesaj pentru generaţiile de cititori (aflaţi în ipostaza de părinţi sau de educatori), puşi în situaţia de a îndrepta greşelile copiilor, care nu mint, ci ascund de teama represaliilor. O lecţie simplă despre educaţie, transmisă genial de Creangă: nu tolera, nici nu pedepsi exagerat de aspru, ci convinge!

O excursie pe urmele năzdrăvăniilor lui Nică, ne-ar scoate la iveală un personaj eminamente negativ: Nică fură smântâna, Nică fură pupăza s-o vândă în târg (vrea să facă bani imitându-i pe cei mari), Nică dărâmă casa Irinucăi, Nică fură cireşele, Nică îl supără pe Chiorpec, Nică „furluase” merele şi fasolea popii amăgindu-i fata, Nică fură mâncarea lui Oşlobanu, Nică merge la scăldat fără voia mamei etc. Să fi avut oare Creangă intenţia asta? Mai degrabă, trebuie observat felul original în care sunt rezolvate abaterile copilului necunoscător al regulilor convieţuirii. Un excelent mesaj pedagogic pe care ni-l transmite institutorul Creangă, recurgând la genialul povestitor Creangă! Morala lui Creangă din finalul savuroasei sale povestiri şi-a atins ţinta, copilul pofticios trecând examenul « glagoriei » , recunoscând totuşi: „Ei, apoi, dar tot nu eram aşa de prost până pe-acolo, să nu pricep atâta lucru!”

 

O replică, de o altă factură, dintr-o perspectivă modernă şi din alt spaţiu geografic, dar mai ales cultural, vine, peste mai bine de optzeci de ani, la „Amintirile…” lui I. Creangă, de la poetul - filozof Lucian Blaga, prin „Hronicul şi cântecul vârstelor” (datat 1946, publicat postum, în 1965), în care se dovedeşte un la fel de mare şi profund povestitor. Şi el recurge la o savuroasă povestioară cu puternice accente anecdotice, pentru a instrui, a educa şi a testa inteligenţa copilului.

Într-o dimineaţă de primăvară, când „lumea părea o imensă explozie de lumină”, tatăl îşi ia copilul să asiste la supravegheatul lucrărilor din via de pe Coastă – să-l iniţieze, am zice noi. În cale, copilul, mergând în urma tatălui, pe cărare, vede atârnând pe firele de iarbă „câte un nod de lichid spumos, alb, ca un scuipat.” Întrebându-l, curios, pe Tata, află că e „scuipatul cucului.” În acest moment, acesta socoteşte că nu-i rău să-i facă ceva educaţie (sau să-i testeze inteligenţa, naivitatea?), explicându-i cu seriozitate (adică ridicându-l la înălţimea experienţei şi maturităţii sale) că „pasărea nu scuipă decât feciorii care n-au de lucru” – adică îndemnându-l să-şi asimileze valori morale precum: munca, cinstea, seriozitatea şi spiritul practic. Altceva îl pune pe gânduri: „copiii nimeriţi (de acest scuipat!) nu mai cresc.” Prilej de mare derută şi de îngrijorare pentru copilul care ia în serios observaţia tatălui.

La amiază, tatăl se întinde sub un pom, să se odihnească, şi adoarme. Copilul rămâne treaz şi aude, de departe, apoi tot mai aproape, cântecul „înfricoşătoarei păsări” care, scuipându-l, ar fi putut să-i ursească să fie pitic toată viaţa. Dar, să-l lăsăm pe copil (a cărei imaginaţie o ia înaintea realităţii) să povestească: „Din pom în pom, cucul vine adus spre mine de gândul rău. Acum îi desluşeam şi zborul. Inima îmi tropotea pe drum fără apropieri şi fără depărtări ale sângelui. Apoi un trosnet de crengi uscate, chiar deasupra noastră. Şi, dintr-o dată, cu-cu! cu-cu! tocmai în pomul nostru. Cu un ţipăt sălbatic de spaimă, mă aruncai peste tata: „Deşteaptă-te, Tată, că mă scuipă cucul!” Tata se trezi zguduit de strigătul şi de cutremurul meu. „Ce-i cu tine?, mă întrebă căutând să se descurce din mreaja somnului. Apoi, cuprinzând situaţia, izbucni în hohote de râs: „Bine, dragu’ Tatei, tu crezuşi toate poveştile ce ţi le spusei? Astea au fost pentru copiii proşti din vale, nu pentru copiii deştepţi din deal!”

Aşadar, povestioara îşi are morala şi tâlcul ei. Mai întâi, e menită să fixeze graniţa dintre tărâmul copilului şi cel al adolescentului, adică să-l facă să-şi conştientizeze vârsta. Din perspectiva tatălui, copilul a căzut în capcana subtilă pe care i-a întins-o, atribuindu-i păsării puteri malefice. Când a cântat departe, cucul a fost, pentru copil, o pasăre fermecătoare. Apropiindu-se, devine „înfricoşătoare”, mai ales că nu vine adusă oricum, ci de „gândul rău.” Prezenţa cucului şi mai aproape, chiar în pomul de deasupra, provoacă în sufletul acestuia „un cutremur.” El trăieşte brusc spaima unei înfăţişări neconvenabile: de a fi un matur pitic – ipostază neconformă cu viziunea lui despre un viitor pe care începe să şi-l contureze. În al doilea rând, îl scoate pe copil din spaţiul fabulosului pe care şi-l crease de spaimă şi-l plasează în spaţiul realităţii. Prima certitudine i-o dă apelativul „Dragul tatii.” A doua, i-o dă propoziţia interogativă: „Tu crezi toate poveştile ce ţi le spusei?” Ultima observaţie a tatălui („Astea au fost pentru copiii proşti din Vale, nu pentru copiii deştepţi din Deal!”) are, pentru el, dar şi pentru cititor, valoare de maximă, îi dă copilului încredere în sine şi-l plasează, tot printr-o aluzie – pe care copilul o va pricepe! – pe o trambulină înaltă, solidă, a „deştepţilor din Deal”, care să-l propulseze cu certitudine spre o scară înaltă a valorilor viitoare. Mai precis, îl pune să gândească şi să se gândească, să privească şi să vadă, fixându-i două repere fundamentale: o diferenţă spirituală dintre „deal” şi „vale” – adică dintre valoare şi nonvaloare, bază sau vârf de piramidă socială, şi dintre proşti şi deştepţi, pe care-i desparte doar un pârleaz: inteligenţa.

În felul acesta, tatăl îi deschide ochii fiului despre o permanentă selecţie de valori la care va fi supus omul în viaţă. Depinde numai de copil, dacă optează pentru Deal sau Vale.

 Dacă Ion Creangă îşi înveşmântează copilăria în haina nostalgiei şi a umorului,  Lucian Blaga şi-o îmbracă în haina duioşiei şi a candorii. Dacă primul se refugiază în universul copilăriei, reinventând-o pentru a uita de nefericirile maturităţii, poetul ardelean aduce copilăria în viaţa filozofului, spre a o înnobila, punând-o să umple spaţiile dintre frământările chinuitoare ale misterelor vieţii. Unul reinventează o Mamă, altul un Tată, şi amândoi o familie spirituală, având ca numitor comun: inteligenţa, şi nu oricare, ci pedagogică. Creangă instruieşte moldoveneşte, adică glumind. Blaga face acelaşi lucru cu adolescentul său, procedând ardeleneşte, adică gândind. Amândoi au aceeaşi pretenţie de la „subiecţii” lor: să aibă „glagorie.” Amândoi au aceeaşi armă: aluzia. Prin ea, propun câte un dialog al maturului cu personalitatea, în devenire, a copilului, imaginând un excelent joc al inteligenţelor, între farmecul naivităţii şi înţelepciunea maturităţii.

 

Constantin Țoiu - Evocare - Urziceni 2023

 

Scriitorul Constantin Țoiu (Urziceni, 19 iulie  1923 - București, 4 octombrie 2012), fiu de aromâni veniți din Grecia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București, redactor la edituri și reviste de cultură, a obținut premii ale Uniunii Scriitorilor și Academiei Române și a fost declarat cetățean de onoare al orașului natal. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
A debutat în anul 1958 în „Gazeta literară”, iar editorial cu romanul „Moartea în pădure”,
1965.
Cel mai cunoscut roman al său este „Galeria cu viță sălbatică”, prima ediție apărută în anul 1976.
La nivel național, și celelalte scrieri („Obligado”, „Însoțitorul”, „Căderea în lume”,
„Barbarius”, „Istorisirile signorei Sisi” ș.a.) au fost apreciate de cititori.
Opera prozatorului a fost mereu în atenția criticilor literari. Astfel, Nicolae Manolescu a observat că „nivelul adevărat la care se desfășoară acțiunea nu este niciodată al faptelor brute..., ci întotdeauna acela superior, al vieții în consecință”, iar Paul Cernat l-a portretizat ca „un domn de modă veche, sfătos și acid, un (îndrăznesc să spun) bătrân amic, octogenar care-și trăia cu umor vârsta. Și un prozator first class, care a cunoscut și înțeles dedesubturile lumii prin care a trecut.”
De curând a fost evocată personalitatea scriitorului Constantin Țoiu (19 iulie 1923, Urziceni – 4 octombrie 2012, București). Biblioteca Municipală Urziceni, care îi poartă numele, a organizat o manifestare literară omagială, la care au fost numeroși invitați din Urziceni, București, Slobozia, Buzău și din alte zone ale țării, inclusiv colaboratori la publicații din Canada.
Au avut intervenții, privind viața și activitatea literară a lui Constantin Țoiu, membrii Uniunii Scriitorilor din România: Radu Voinescu (și președinte al filialei de critică - referat), Titi Damian (și redactor șef adjunct la revista „Helis” - comunicare), Gheorghe Dobre (și redactor-șef al aceleiași reviste), Grigore Spermezan (doctor în filologie), subsemnatul, directoarea instituției, d-na Mariana Vlădărău, primarul localității, Constantin Sava, profesori, oameni de cultură, prieteni și cunoscuți ai
prozatorului. Biblioteca municipală a mai organizat, cu această ocazie, o expoziție cu tablouri din viața scriitorului omagiat, s-au proiectat imagini din viața și activitatea sa, iar frumoase arii la vioară
a interpretat tânărul Mihai Roman, simpozionul conținând și alte activități dedicate prozatorului.
Participanții au avut prilejul să cunoască personalități și evenimente din Urziceni și din Ialomița, fiindu-le oferite lucrările, apărute sub egida bibliotecii: „Oameni de seamă din municipiul Urziceni”, ediție cuprinzătoare, documentată și valoroasă de Alexandru Buleandră, antologia „Amintiri dintr-un veac”, culegerea de articole cu prezența în presă a orașului în perioada 1941-1952, „Matematica
pitică” de profesorul Virgil Datcu, revista de cultură „Helis”, la douăzeci de ani de la apariție, numere ale periodicului „Gazeta de Urziceni”.
Importanța culturală a unui oraș mic, cu cca paisprezece mii de locuitori, este dată de lansări de carte, evocări, concursuri literare și alte manifestări culturale, fapt demonstrat și de recenta omagiere a scriitorului Constantin Țoiu.”

Corneliu VASILE – Membru al Uniunii Scriitorilor

 CENTENAR CONSTANTI ȚOIU

   1923-2023

Constantin  ȚOIU,

                                    GALERIA  CU  VIȚĂ  SĂLBATICĂ

            „Valoric, de poziția cărții mele răspunde, firește, critica. Verdictul final îl dă publicul care este timpul înșirat pe generații. Ce pot să fac eu, cel mult, e să mă situez printre confrați, printre prozatori […]Fără D. R. Popescu și fără lumea fascinantă a ciclului său epic, m-aș simți, scriind, mai sărac. Fără farmecul și arta de a spune a lui Fănuș Neagu, m-aș simți în singurătate. Fără Buzura, literatura mea, ca problematică, ar fi mai superficială. Eugen Barbu pictează somptuos epoca Principelui, puțini scriitori cunosc ca el limba română. Bănulescu, stăpânul Dicomesiei, îmi retrăiește fiorul câmpiei, dacă mi se întâmplă să-l uit. La Bălăiță mă încântă savoarea scrisului. Marin Preda e Marin Preda…Ca oameni, noi putem să ne detestăm cordial, uneori se-ntâmplă; dar când rămânem singuri, la masa de scris, valoarea celuilalt rămâne ca o alarmă, și lupta, necesară, începe…” (Luceafărul, sept., 1977)

            Categoric, scriitorul Constantin ȚOIU era conștient de valoarea prozatorilor generației sale, pe care, cu obiectivitate, o aprecia, dar și de valoarea propriei opere, văzând în această competiție firească o sigură cale spre un salt pe care literatura anilor ‘70 trebuia să-l facă față de înaintași precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, intuind interferența drumurilor individuale contemporane pentru realizarea unor imagini sociale, istorice, politice, economice ale epocii pe care o trăiau.

            Apariția romanului GALERIA CU VIȚĂ SĂLBATICĂ la începutul lui 1976 a fost percepută ca un eveniment  literar de prim rang, care avea să propună o perspectivă nouă asupra prozei române contemporane, acea perspectivă asupra unor intelectuali care se confruntă cu erorile și ororile noului sistem politic, social și moral pe cale să se impună cu brutalitate. Constantin Țoiu scrie această operă de curaj pentru acele vremuri, căci prin destinul eroului său, Chiril Merișor, anticipează  pe Victor Petrini lui Preda, care avea să apară în anii ‘80. Epoca aceea de mari transformări și bulversări nu i-a lăsat pe scriitori indiferenți și s-au străduit să strecoare adevărata imagine, bineînțeles cu oarecare compromisuri. De aceea operele lor ar trebui citite în dublă cheie: în cheia cititorului care a trăit epoca, comparând realitatea trăită cu cea imaginată de scriitor, dar și în cheia de azi, când cititorul se interesează de carte ca document, pentru a putea selecta acea imagine neretușată, reală, abrutizantă, scăpată, uneori, printre rânduri, considerată pe atunci tabu. Este o carte „grea”, după cum remarcă și scriitorul, considerând că doar la o a doua lectură cititorul poate să pătrundă adevărata densitate a textului, desigur, pusă și pe seama bulversărilor epocii, dar mai ales a stilului, cu observații subtile, cu acumulări și aglomerări de detalii, comentarii estetice, filosofice, morale, culturale, sociale, politice (subtil) care obligă la imaginație și maximă concentrare. Plus că mai apare și acel suprapersonaj, Galeria, martorul al întâmplărilor. Într-un interviu din decembrie 1976, autorul vine cu precizări care par să-i lumineze intențiile: „<Galeria…> mea s-a născut observând epoca. S-a scris mai puțin despre faptul că eroina principală a romanului meu este <Echipa trecătoare prin lume>. Memoria este o altă eroină.” Că a intenționat  să dea literaturii o carte document, care să depoziteze evenimente, locuri și oameni ai timpului său, pentru posteritate, tot autorul ne sugerează: „Totodată, aveam ambiția să fiu înțeles și de cititorii anului 2073, să spunem. M-am gândit la acei cititori minunați. Dacă cititorii anului 2073 mă vor citi fără dicționar, mai ales fără să râdă, asta ar fi o mare victorie. Și nu a mea, cât a limbii, literaturii și epocii noastre.” Este clară intenția autorului de a scrie și pentru viitor. Acest roman, „rumegat” timp de zece ani și scris, de fapt în trei, în structura exterioară este clasic, împărțit pe 14 capitole și un Epilog, având un narator heterodiegetic, povestind neutru evenimentele, intervenind doar, rareori, discret, cu subtile ironii sau portrete sub o formă apăsat caricaturală, pentru a marca disprețul sau chiar greața, mai ales dezgustul față de colaboratorii din redacție. Doar în capitolul al cincilea se folosește de persoana I, cu prezentare homodiegetică, pentru că evenimentele din acel spațiu au o puternică coloratură subiectivă, autorul, fără să dea numele localității de baștină, Urzicenii, simte nevoia să se apropie și să se justifice orășenilor.

            Cartea mai are drept motto versuri dintr-un sonet semnat de I. Heliade Rădulescu: „Răstriștea treacă, s-o numim vis…/ Cheile sună… Tot s-a deschis./”. Primul vers ar trebui citit în cheia epocii sale, iar celălalt vers în cheia epocii actuale.

            În structura interioară a romanului intervine talentul autorului, a cărui modalitate de abordare este unică, subordonată temei: epoca trăită prezentată indirect, prin aluzie sau ricoșeu și consecințele dezastruoase asupra individului neadaptat și, desigur, strivit de istorie. Autorul își grupează evenimentele, personajele, întâmplările cu toate detaliile, pe cinci episoade, fiecare cuprinzând mai multe capitole. Să le numim: „Brummer”, „Editura”, „Galeria”, „Delta”, „Ancheta” și Epilogul. În fiecare episod pune în prim-plan câte un personaj, care, interesant, va fi anunțat din episodul anterior, doar ca episodic, fără vreo altă precizare, avertizare, detaliu ori informație, urmând ca în episodul următor să-l pună în prim-plan, ca personaj principal, într-un alt spațiu, având grijă să-l păstreze pe Chiril Merișor undeva, pe aproape, cu îngrijorările sale, dar și Galeria, în subsidiar, apoi să opereze cu portrete, cu detalii, evenimente și comentarii subtile, având grijă să păstreze epoca, în toată mișcarea ei, ca fundal. Fiecare episod eminamente descriptiv, are, însă și o componentă narativă în care se zărește ipostaza de talentat narator.

            Primul episod îl are protagonist pe anticarul evreu Hary Brummer, om de spirit, cu multe relații, care-l fascinează pe Chiril Merișor, acesta considerându-i-se un fel de ucenic. Anticaria sa rotundă, solidă, gheboasă, avea șase uși, număr apocaliptic, având la intrare o inscripție conținând o învățătură adâncă: „Fie ca învățătura ta să nu întreacă faptele tale.” Este o propoziție cu cheie la care cititorul o va reflecta urmărind meandrele sufletești ale personajului Chiril. Era, de fapt, un depozit subteran de carte care-l indispunea pe Chiril Merișor cu înfățișarea-i rece, lugubră, căruia îi plăcea să-i zică „crematoriul lui Brummer”. Tocmai sosiseră două camioane cu cărți de la un universitar, cu multe volume scumpe, frumos legate în piele, deșertate în stradă pe o vreme ploioasă, pentru ca Chiril, un fel de ucenic benevol, să-l ajute la selectarea și la înregistrarea lor. Desigur că cei doi aveau discuții pe marginea cărților, iar Chiril era fascinat de erudiția evreului anticar, dar și de experiența de viață a acestuia. La un moment dat, discret, scriitorul introduce și numele unui alt personaj, Cavadia, prietenul lui Merișor, pornind de la o propoziție adâncă, rostită de Brummer, „Somnu-i singura afacere privată”, dar și numele surorii sale Octavia, al italiencei servitoare a Galeriei, o femeie cumsecade, harnică, Nașa Primavera.

Discret, introduce, cam pe ușa din dos, o informație care avea să ducă la un deznodământ tragic. Chiril Merișor uitase pe un scaun dintr-o cabină de probe, un caiet cu însemnări personale, pe care îl luase cu el ca să ia niște note de la o bibliotecă. Chiril speră să-l găsească, dar, aflând despre întâmplare, Brummer se alarmează. Cei doi părăsesc insalubra anticarie și ajung la Capșa, local care pe Chiril îl intimidează, atât prin patronul Spiridonachis, „cu mustățile lui de epocă”, dar și prin oaspeții din boema bucureșteană, în prezentarea cărora Constantin Țoiu se dovedește un excelent pictor, care-i fixează și prin niște tușe îngroșate, uneori acide, mai întâi pe dramaturgul Tache Bunghez, „un băiat de vreo 30 de ani, înalt voinic, păr castaniu se fox sârmos, ochi mari adânci verzui, nuanța lichenului. Era însoțit de aghiotantul său, Victor Căldăruș, mic de statură din cauza picioarelor neînchipuit de scurte”. De-abia acum cititorul află că Chiril Merișor era „redactor simpatic de la o editură”. Părăsesc Capșa și-și continuă drumul cu un taxi, târziu din noapte, pe Dâmbovița. Dintr-o dată, Brummer, om foarte bine informat, îi trântește o întrebare: „Ce faci tu cu Luisa? Ați fost văzuți împreună în gara Ploiești Vest!”  Pentru toți era un cuplu neașteptat, căci aflăm că Luisa Gronțan contribuise decisiv, într-o ședință, cu o energie și o răutate nebănuite, prin 1952, la excluderea lui Chiril Merișor din partid. Mai târziu, la un bal, de Ziua Femeii, cei doi discutaseră despre eveniment și ea, având remușcări, îi propusese să plece amândoi „în noaptea mare, neagră, neagră”. La Ploiești coboară, cu argumentul: „Ne dăm jos. Ce contează-i dorința, nu drumul.” De-abia aici Chiril înțelege ce înseamnă pustiu, adică pustiul sufletesc. De fapt, motivul împotrivirii acerbe a Luisei în ședință era o altă femeie, Reta Muchon (Mușon), nepoata unui fost mare bancher din București, căreia-i luase apărarea Chiril. Aceasta nu reușise să explice comisiei de anchetă cum devenise catolică. Odată apărând-o, Chiril însuși se expune, iar în ședința de epurare, Luisa îi reproșează „disprețul față de clasicii noștri, Marx și Engels,” dar și  o propoziție de natură ideologică pe care o rostise Merișor cândva: „Din buzunarele lui Platon au ieșit marii dialecticieni”. Acuzația cea mai gravă adusă tot de ea: „Acest metafizician de doi bani, mănâncă, tovarăși, semințe de dovleac în timpul ședințelor, sfidând totul!” Mult mai târziu, Chiril avea să afle motivul. Era o răzbunare: „N-am să-ți iert niciodată că ai apărat-o atunci pe jidoafca aia!” Cu ocazia reîntâlnirii cu Reta, acum simplă muncitoare, cititorul o cunoaște și pe Octavia, sora lui Chiril, care locuia în casa doctorului Merișor, tatăl său. Rămân peste noapte, dar atenția scriitorului, desigur și a cititorului, se îndreaptă și spre tehnica rafinată a descrierii interioarelor, tablouri, sculpturi, grădina, apoi muzica. O experiență senzuală a celor doi: „Reta aștepta în genunchi, pe covor. Ea îl privea cu bustul înălțat, trezită ca dintr-un somn lung, întremător. Brațele ei ședeau liniștit întinse pe pulpele încordate. Părul lipit de sudoare accentua ovalul figurii de păpușă de ceară, cu ochii negri, spirituali, extrem de atenți, strălucind de atenția fidelă, cuminte și inteligentă a câinilor de vânătoare urmărind mișcările stăpânilor lor, himera amabilă a unei civilizații rafinate, în care amorul este, în primul rând, un ritual. Unul dintre lucrurile jenante a unor astfel de momente e să te dezbraci în fața unei femei care se uită la tine fix.” De-abia acum scriitorul reproduce câteva scene din ședința de epurare a lui Chiril Merișor. Întrebările lui Merfu, pe post de inchizitor: „De ce ai intrat dumneata în partid, tovarășe Merișor? Ia să ne spui dumneata ce este comunismul?” Merișor nu se așteptase la o așa întrebare, dar Merfu îl ajută: „Comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea!” Chiril încearcă să-și revină, concepând și o definiție personală: „Comunismul mai este și omul, îl întrerupse scăpat de orice servitute,  și chiar de obsesia chinuitoare a propriei sale libertăți.” Este momentul când Luisa se ridică și țipă: „Merișor e un idealist periculos. Un mincinos. Să fie dat afară! Să-l smulgem din mijlocul nostru ca pe o buruiană!” Mai târziu, Luisa ar fi dorit de la Chiril un copil, dar s-a întâmplat să fie o sarcină toxică.

Plimbarea cu Brummer continuă în noapte, reflectând pe tema raportului dintre imaginație și conștiință, pregătindu-l astfel discret pe cititor pentru a sesiza grijile și frământările lui Chiril: „Infernul este imaginația, iar imaginație are numai cine are conștiință.” Și mai departe: „Sursa primă a nebuniei este imaginația, nebunia își creează singură o lume absurdă, dar convenabilă.” Apoi: „Imaginația, locul din noi  suprasolicitat prin care spărtura fiind făcută, pătrund dimensiunile imposibile,  pe care le acceptă, pe care le îndură și pentru care se bat doar geniile nefericite. Teren deschis tuturor vânturilor.” De fapt, aceste propoziții-maxime ale unui eseu mai lung îl pregătesc pe cititor să observe starea de incertitudine trăită de Chiril, care încă nu reușise să dea de urma caietului cu însemnări, în ciuda repetatelor eforturi de a intra în posesia lui. Este vorba de vânturile sufletești generate de îngrijorarea care se tot escalada, accentuate și de remarca lui Brummer: „Ce? Ești idiot? Ce te-a apucat? Tu ții jurnal intim ca domnișoarele la pension? Am crezut că ești un băiat inteligent. O idioție mai mare nici că se putea închipui!” Își adusese aminte și de o întrebare a lui Cavadia: „Tu știi care este baza democrației?” Aici cititorul întâlnește câteva pagini strălucite despre democrație, care bate, de fapt, spre presupusa vinovăție a lui Merișor, în ideea că acel caiet ar fi ajuns acolo unde nu trebuia: „Catastrofală pentru om este prezumția de vinovăție. Păcatul originar devenit politică de stat!” Propoziția următoare îl pune în maximă alertă pe Merișor: „Acest păcat, de esență religioasă, transformat într-un instrument de șantajare a conștiinței.” Deja scriitorul îi accentuează trăirile și grijile transformându-le în obsesii, povestind o scenă în care Chiril Merișor, „în trecere la Șosea, din când în când întâlnea de ani de zile un general înalt, foarte distins, un statmajorist deprins cu munca de cabinet și hărțile riguroase mai mult decât cu aproximațiile terenului.  Mantaua lui sură avea o croială impecabilă și culoarea pământului ars, crăpat de secetă, mimetismul oștilor în atac ori în apărare când vor să se facă una cu solul”. Nici Cavadia, nici Brummer, cărora le povestise întâmplarea, nu îl credeau, dar îi acceptau zâmbind povestea. La un moment dat, prietenul Cavadia îi pusese diagnosticul: „Acest aer oarecum năuc al lui Chiril era unul din efectele laborioasei sale hupokrisii, când te situezi pe mai multe planuri ale existenței deodată, nici unul nefiindu-ți convenabil, ca să-l accepți ca bază.”

            Se desparte de Brummer târziu din noapte, dar instantaneu, în drum îi apare o fată foarte agitată, cerându-i ajutorul, dar se va vedea că era doar o scenă jucată de un figurant de teatru. Acesta îi dă un pumn lui Chiril în bărbie, care se prăbuși înainte de a-și da seama ce  se întâmplă. Când se trezi, strada era pustie. Ajunge la Luisa, care îl tratează. Lui Țoiu îi izbutește o scenă de o falsă tandrețe între cei doi: „El o săruta acum pe femeia pe care o ținea în brațe cu o sârguință prefăcută ce reușea să fie copilăroasă și tandră, ceea ce dădu clipei o falsă inocență. Chiril se desprinse bătând repede din gene, semnul cel mai sigur că se simțea vinovat, și se uită cât putu de scurt în ochii viorii ai Luisei, înmuiați de dorință. Mai mult decât ei, își ceru iertare sieși, onestității lui, îngropată în sezonul vitreg, rece și mort. Din colțul gurii firișorul de sânge începuse să curgă: <Sângele tău e dulce și bun, șoptea ea amețită, sărutându-l cu lăcomie…Îmi place sângele tău… să-mi dai mie tot sângele tău…!> Încet, încet, îl trase către patul de fier din hol. Se resemnă însă ca un mare rănit, lăsându-se pradă consolărilor.” Trebuie să facă față și unei aluzii de viitor mariaj din partea ei: <Habar n-ai tu ce om ce om aș scoate eu din tine!>”

            O scenă rară în literatura română îi izbutește lui Țoiu și când își imaginează moartea prin incinerare a lui Brummer, la crematoriu: „Mecanicul cu ajutoarele îl luaseră pe anticar în primire, îndemnându-l să asiste, gest care ascundea în el o filosofică, abia deslușită ironie, ceva din umorul clasic al groparilor, deschizându-i lui Chiril, atras de cuptorul duduind ca o locomotivă, o fantă prin care să se uite:<Fiți atent, țipase mecanicul pe un ton profesional, să fiți atent ce face răposatul băgat la ardere, parcă învie, zău!> Hary, veselul Hary, înțeleptul Hary, prietenul său iubit se ridicase fulgerător pe șezut în mijlocul flăcărilor brusc ațâțate, stând astfel buimac trei-patru, dacă nu chiar cinci secunde bune, ca abia unul trezit din somn și care nu știe deocamdată pe ce lume se află, dar zicând, în buimăceala aceasta, ori gândind doar, parcă vorba aceea a lui plină de haz. <Merge treaba? Merge!>”

            Următorul episod ne introduce în lumea destul de închisă a editurilor, cu toate ierarhiile, vanitățile, răutățile, prostiile și orgoliile redactorilor, gata oricând, sub aparențe binevoitoare, în spate, în stare să se sfârtece, să-și ia locul.

            Își anunță întârzierea telefonând șefului său, Tase (Anastase) Gheorghiță, moment în care scriitorul realizează un destul de mare ocoliș pentru a-i prezenta o biografie stufoasă de luptător comunist care l-a și propulsat în această funcție. Urmează la prezentare un alt șef, cu cabinetul său sacru, moștenire burgheză, Silică Georgeoiu, fost tipograf, fost picolo la restaurantul „Berbec” din Ploiești, suferind de complexul culturii, dar avea o mare calitate: îi plăcea să interpreteze pe culoare arii din opere.

            La 11 fix Chiril ajunge la cabinetul directorului, aflat în fosta încăpere a lui Aurel Scarlat, unde avea să aibă loc în curând o întâlnire cu un scriitor sudamerican. Până atunci, Georgeoiu îl informează și îl avertizează pe Chiril: „Chirile, băiatule, am impresia că ai încurcat-o. Ai fluierat cumva în biserică?” Îl informează pe un ton aparent relaxat că a fost căutat de dimineață de cineva cu ochi albaștri care s-a interesat: „Avem o problemă cu dânsul. Vrem să știm mai întâi ce fel de om e, dumneavoastră sunteți în măsură să-l cunoașteți ca responsabil al instituției.” „E băiat capabil, cultivat și devotat partidului, chiar dacă a fost exclus în 1950, dar părerea mea este că a fost o excludere pripită. Băiat sincer.” Pledase în favoarea lui Chiril, dar omul nu venise după niște referințe obișnuite. Frazele liniștitoare ale lui Georgeoiu aveau un efect contrar asupra lui Chiril. În minte îi zbura glasul pițigăiat al lui Brummer: „Ești un tâmpit!” Geogeoiu îl liniștește, iar dacă treaba s-ar fi complicat, i-ar fi acceptat un concediu neplătit, să plice unde vrea, să aibă timp să-și rezolve problema. De-abia aici întâlnim în portret realizat în oglindă, în toate detaliile, al lui Chiril Merișor, în care poate fi recunoscut autorul: „Părul cădea peste fruntea bombată, de taur tânăr, într-o dezordine mătăsoasă, roșcat închisă, ca tinctura de iod privită în soare. Era după cum spusese odată Praxiteea, amfitrioana <vizuinii de hoți>, <calitatea de păr cea mai veche din Europa>, roșul celt, de amurg, după care mor femeile nebune. Ochii negri, catifelați, genele întoarse pe fața albă, netedă, adăugau figurii un aer melancolic. Erau chiar ochii maică-sii din fotografia de tinerețe.”

            Urmează o destul de amănunțită prezentare a întâlnirii cu scriitorul sudamerican, în care accentul discuțiilor cade pe capitolul realism, unde punctele de vedere sunt diferite, căci sudamericanul susținea realismul magic, pe când ceilalți un fel de realism brut, comunist, cu eroi în stare să lupte și să moară pentru victoria proletariatului. Încet-încet, dezbaterea tovărășească alunecă spre lucruri mai lumești, adică, sandviciuri, sticle cu vin din podgorii renumite românești (Busuioacă de Bohotin, Zghihară, Poama fetii, Poama popii, Fetească etc), iar în final, desigur că Georgeoiu împreună cu invitații își va da măsura talentului în sala de festivități. Întâlnirea cu sudamericanul oferă prilejul scriitorului să prezinte și pe ceilalți redactori invitați: dramaturgul Tache Bunghez, Puiu Cavadia, Spuderca, (adversarul oricui), tânărul romancier de mare perspectivă și în creație, dar mai ales în funcție, Sergiu Zecheru, fost rândaș pe o moșie, apoi prietenul lui Chiril, Aristică, un funcționar de la Externe și un translator. Câtorva colegi le realizează niște portrete în tușe destul de groase și de aluzive vizând inadecvarea grosolană la eveniment protocolar. Astfel, „Sergiu Zecheru venise încălțat cu bocanci de schi cu șireturi albe și într-un pulover alb nu tocmai curat, închis la gât și cu două căprioare albastre croșetate pe piept”. „Spuderca avea eterna lui haină de catifea de zi, maro, lustruită și cu mulți nasturi încheiați până la bărbie. Pe cap purta o pălărie de vânător, cu urma întunecată a șnurului, scos”. Excepție făceau de la ținuta aceea neglijentă Bunghez și romancierul sudamerican, „îmbrăcați diferit, dar având în comun concepția eleganței lejere și adevărate în care trebuie să intre un soi de nepăsare studiată. Singura lor extravaganță erau fularele de mătase înnodate la gât, care păreau legate în mare grabă. Al sudamericanului, corai, al lui Bunghez, violet-cardinal, parcă se vorbiseră.” Ținuta lui Cavadia nu contrasta cu cea a interpretului oficial, iar Georgeoiu se schimbase înainte de a intra în biroul direcției. De-abia acum cititorul, printr-o scurtă prezentare a lui Chiril, află că acesta avea în manuscris o lucrare, „Mizeria filosofiei”, anticipându-l cumva cu câțiva ani pe Victor Petrini. Această întâlnire tovărășească era și de afaceri. Sudamericanul urma să tipărească la editura lui o antologie a prozei și dramaturgiei românești, iar Georgeoiu îi publica un roman de actualitate în trei volume. Este adus în prim-plan și numele cumnatului lui Georgeoiu, căpitanul Ionel Roadevin, care-i procurase colecția de sticle de vin. Acum prim-planul este ocupat de Georgeoiu, care are prilejul să-și desfășoare talentul cântând arii din opere în sala de festivități. Ceea ce trebuia să aibă un aer protocolar, sărbătoresc, s-a transformat într-o comedie de joasă speță, grotescă.

            Întâlnirea cu generalul îl obsedează pe Chiril Merișor. La a șasea întâlnire, el îi va adresa lui Chiril un început de surâs. Se întorcea pe jumătate și se uită țeapăn după Chiril, care l-a depășit pe aleea asfaltată. Păreau doi trecători care se cunosc demult, care se vor întâlni, dar n-au făcut niciodată cunoștință. Cei doi, aflați într-o Pobedă îl zăresc pe general. Cavadia se făcu că nu-l vede: „Generalul! Bâigui Chiril în culmea unei bucurii îngrozite. Care general? Cavadia era galben ca un borcan de muștar. Uite-l, se apropie… Generalul meu, în care nu credeți! Trupul fără cap, doar cu brațul întins, intact, mantaua uriașă de bronz cu pulpana ridicată de vântul ei închipuit, neclintită în vântul real apărură în întregimea lor. Generalul îi depășise măreț, nepliindu-se o clipă, vijelia părând a fi elementul lui, spre a se convinge o dată că nu fusese vorba de nicio nălucă.” Au ajuns la Capșa, storși de puteri, întărâtați de apariția generalului. Mureau de foame. Chiril încercă să-i vorbească despre obsesia lui, caietul pierdut, dar nu izbuti. Îi mărturisise lui Brummer, dar de Cavadia se simțea mult mai legat: „Erau doi cercetași, doi călăreți gonind pe același drum, fiecare cu puterile lui.”, notează autorul.

            Următorul episod are în centru său chiar Galeria, iar evenimentele sunt prezentate cu naratorul la persoana I singular. Debutează cu o descriere destul de amănunțită a Galeriei: „Furtuna ținuse până în zori, când o dăduse pe ploaie. Era o ploaie rece, pătrunzătoare. Adormisem strâns învelit în pleduri pe galeria de lemn mascată de crengile viței sălbatice. Ochii îi țineam larg deschiși în întunericul friguros al dimineții. Îmi amintesc ce-mi zicea, de fapt, odată, Chiril, personaj făcut, născut, să te referi mereu la el la o a treia persoană și în pielea căruia poate intra oricine. <Tu ești și țap și duhovnic!> Așa spunea Chiril șarpele, părăsindu-și pielea și plecând renăscut mai departe, cine știe în ce altă erezie scânteietoare a lumii.”

            Urmează rememorarea unor evenimente trăite în Urziceni, deși evită să dea numele orașului, dar nu și pe al împrejurimilor, descrierea cu lux de amănunte a Monumentului Eroilor,  povestea bunicului, sublocotenent la 1877 și maior de roșiori la 1913, altă poveste tragică a morții prietenului celui mai bun, Sterică, înecat în pârâul Sărata, afluent al Ialomiței, odată cu idiotul orașului, Câciu, țâșnit în apă să-l salveze. Depuși într-o capelă unde erau depozitate coroanele, acestea s-au aprins de la niște lumânări uitate și, odată cu ele, și trupurile celor doi. A treia zi, în carul cu boi se puteau vedea, în loc de cosciuge, două lăzi mici de cenușă; Sterică și Cîciu. Episodul l-a marcat atunci profund pe Țoiu, din moment ce ține să-l evoce în culori negre pe Năițescu, învățătorul care l-a acuzat de lașitate, în fața clasei, căci nu a avut curajul să sară în apă să-și salveze prietenul. Reproșurile trebuie redate, căci copilul de atunci a perceput la modul maxim ura din spusele învățătorului, sunând acum ca o târzie eliberare: „Privindu-te de la această catedră, oi avea mereu înaintea ochilor chipul galben de frică al lașității, gura de muiere prefăcută a lui Iuda, inima împietrită a neiubirii de aproapele. Rostea vorbele cu atâta ură, încât toată clasa mă privea ca pe un ucigaș.”

Tot în acest episod, prin tehnica povestirii în povestire, rememorează povestea fiului bunicului, profesorul de rezistența materialelor, întors de un an din pușcărie. Comandorul Sumbasacu făcuse 5 ani pușcărie pentru că, în calitate de comandant de escadrilă, dăduse drumul unor escadrile germane la Turda, pe 24 august, în confuzia generală provocată de întoarcerea armelor. Acum cu regularitate își ținea cursul despre rezistența materialelor, „pe înțelesul orișicui, pornind de la Sigma de proporționalitate,  apoi  Sigma de curgere, iar în final, Sigma de rupere. Își amintește de Lică frizerul, de Costel Stămbulescu, dar  și de inițierea erotică provocată de țiganca Rusca, în cotețul găinilor: „Rusca își ridicase cămașa de in murdară[…] și aștepta privindu-mă cu ochii holbați, cu ochii ei care și așa erau mari, albi și holbați, mereu cerând, întrebând ceva și care cereau și întrebau și acum în timp ce scotea un muget întărâtat, pentru că poala cămășii o ținea între dinții deși, sclipitori, cu pânza înfundată în gură ca un căluș. Mi-am lăsat jos pantalonii, mișcând din umeri, făcându-i să cadă până la glezne, cu bretele cu tot și m-am uitat…” Cam de aici, scriitorul prefigurează sfârșitul tragic al lui Chiril, accentuându-i obsesiile, care, la un moment dat, reflectează: „Când mori, scapi de toate amintirile.” Comandorul moare lăsând în urmă doar amintiri și regrete: „Cumsecade băiat – iar fi spus el lui Cavadia, înțelept băiat acest Mihai; nu mi-aș fi închipuit că eu,  inginerul Sumbasacu, voi pierde din cauza lui cinci ani buni de lucru din viață.” Era vorba de regele Mihai și de episodul întoarcerii armelor la 23 august.

În episodul următor, începând cu capitolul XI autorul își transferă o parte dintre personaje, desigur și pe Chiril Merișor, la Jurilofca, în deltă. Sosise în urmă cu o săptămână, însoțit de Aurică, după o invitație mai veche a domnului Coriolan Indrea și a surorii sale Octavia, „în această parte izolată a țării unde nervii oamenilor se liniștesc înaintea măreției bătrâne a locului”. Întrebarea este dacă Chiril venise aici, departe de agitația Bucureștilor, să-și liniștească sufletul bântuit de griji și presupuneri, sau era o fugă, o lașitate, vrând doar să se ascundă de urgia care-l amenința lăuntric. De la început este introdus un alt personaj, care lucrase la menajeria circului, devenit acum veterinar, Bebe Bunthe, instalându-i pe cei doi la popa Calist, un împătimit arheolog, care avea casa cea mai frumoasă și mai confortabilă. Un bun prilej pentru scriitor să facă, pe pagini bune, istoricul așezării și instalării lipovenilor în deltă și modul lor arhaic de viață. Ochiul artistului Țoiu vede dincolo de cei obișnuiți interiorul casei de rugăciuni lipovenești, apoi fascinația deltei, chiar un episod al vaccinărilor de câini este interesant. Apare aici și un procuror, Pandelescu, în legătură cu un morun uriaș, de 430 kg pe care-l confiscaseră ritualic săteni, dar fiind considerat al statului. Bineînțeles că întâlnirea se lasă cu un chiolhan, unde se propun dezbateri peste dezbateri și despre Bine și Rău, despre adevăr și dreptate, despre conștiință, cu aluzie la ceea ce se petrece în mintea lui Chiril. „Un om puternic n-are nevoie de dreptate. De dreptate au doar nevoie oamenii de rând.” Procurorul și-a dorit să aibă o întâlnire cu comuniștii din sat, într-o ședință solemnă, dar Chiril trebuie să părăsească ședința: nu era membru de partid.

Adiacent, scriitorul atașează episodului delta și povestea lui Cavadia, al cărui nume a apărut frecvent până acum, dar fără vreo informație despre el. Cavadia provenea dintr-o familie respectabilă. Cumnatul tatălui era viitorul episcop, deci unchiul lui. El aparținea grupului de lume bună din care făcea parte și Reta Mușon. Ca educație și cultură, Cavadia era opera unchiului său, episcopul,  având simpatii de stânga. Despre comuniști spunea: „Totul ne apropie, totul ne desparte.” Era totuși un unchi extravagant, nu mai citea, dar îl cita pe nepotul său, acum om cu studii superioare. Două descrieri atrag atenția în mod deosebit, vizând reședința episcopală: „Calmul reședinței arhierești, în care nu se schimba nimic, era locul liniștit unde zgomotul existenței se auzea cel mai bine, într-o perioadă de prefaceri vertiginoase. Cavadia regăsea soborul de călugărițe-servante aferându-se cu farfurii în mână, pline de bucatele, al căror secret vechi numai ele îl dețineau, cu sticlele de vinuri alese, a căror apariție provoca exclamațiile voioase ale musafirilor, orășeni înghesuiți și cu griji, mereu alții, și numeroși profesori bătrâni ieșiți la pensie; maniaci ai trecutului istoric; comisii de renovări, de cercetări arheologice, trupe de teatru aflate în turneu, actori renumiți, actrițe frumoase, ori numai spirituale, pe care înaltul prelat îi așeza în jurul mesei, după un protocol al său, numai de el știut, cu gesturi când autoritare, când amicale, când galante.” Urmează descrieri de interioare, sugerând opulența: biblioteca scumpă cu scări interioare, lămpile de Murano, baia episcopală, dar mai ales closetul pe care Cavadia îl numea „o capodoperă bună de o curtezană: impunător ca un tron găurit, cu ceva din prestanța unui laborator farmaceutic, emanând mirosul de mentă al deodorantului cusut cu amuletele în săculețe de mătase și cu colacul îmbrăcat de bătrânele călugărițe într-o cretonă colorată, bleu, cu picățele, ca cele mai primăvăratece rochii de domnișoare..” Nici episcopul nu fusese omis de la cercetări. În 1967 ținuse o predică istorică, în urma căreia tremurase: „Acum ori mă pedepsesc, ori mă felicită!” Înaltul prelat primise cele mai calde felicitări din toată cariera sa ecleziastică.

Tot aici scriitorul mai introduce o povestire în povestire, episodul pe care l-am putea denumi „Doamna de Fier”. Este vorba despre o comunistă înfocată, intransigentă, care calcă interdicția de a intra într-o mănăstire interzisă femeilor, pe care o considera o ofensă particulară. Aici este introdus în scenă locotenentul major care o însoțea, Ionel Roadevin. Nu lipsește de aici nici descrierea unui prânz greu: „Supă de ciuperci, icre roșii, păstrăvi, pulpă de berbec cu cimbru și hrean, brânză de munte, mere de vară, compot de ananas, spuma de fragi a călugărițelor, cafeaua – filtru, englezească, pregătită la vedere, la un alambic complicat și strălucitor, plus vinurile defilând în raport cu treptele și gradațiile meniului.”

Ultimul episod vizează întoarcerea lui Chiril Merișor la București, fix pe data de 14 decembrie 1957. Nu mai avea răbdare, ținea să se întoarcă în capitală. În ultimele zile Chiril nu mai vorbea cu nimeni, toată ziua era plecat la pescuit cu Izot, copilul ciudat. Ajungând în București, luă vestitul tramvai 26, și el personaj al romanului: „Hamalul rupt de șale al clasei muncitoare, un vehicul plin de voie bună și de glumă, precum și de observații filosofice de primă mână. Tramvaiul străbătu orașul tăcut, prin ninsoarea ce se întețea bătând cu înverșunare în geamuri și acoperindu-le cu acea pace înăbușită, plină de speranțe și neliniște.” Nu întâmplător finalul frazei bate spre neliniștea lui Chiril. Ajuns la soră-sa, Octavia, are o presimțire: „M-a căutat cineva?” Într-adevăr, sosise o carte poștală, cu un text bătut la mașină, în care i se cerea să se prezinte în strada… la ora…Invitația aceea nu prevestea nimic bun. Este destul de agitat. Dă telefoane lui Cavadia și lui Brummer, are o discuție cu Axente despre imperiul necesității și imperiul libertății, care trage concluzia: „Viitoru-i luminos, dar calea este spinoasă și întortocheată”, fapt care-l pune pe gânduri pe Chiril, care trăia deja cu spaima confruntării, căci pe marginea îngustă a unei file de manuscris scrisese cu un creion ascuțit: „Cavadia Pavel???” De-abia acum scriitorul mai strecoară câte ceva din biografia lui Chiril. Fusese însurat, „pentru a îndeplini cerințele unui bun membru de partid, cu o viață sănătoasă, morală; nevastă-sa, balerină, plină de temperament, fugise cu un medic foarte chipeș, băiatul unui savant de renume.” Ajunge la apartamentul lui Cavadia, unde găsește cazate patru familii de muncitori: un milițian, doi muncitori de la „Vulcan” și un zugrav, sugerând astfel abuzurile regimului. Un periplu interesant propune scriitorul prezentând, la modul carnavalesc, aniversarea fastuoasă a lui Bunghez care „cultiva cu bună știință autori mediocri de alt statul social, spre a străluci el și mai tare, prin contrast” Schimburi de „amabilități” ipocrite între Cavadia, Zecheru, apoi periplu prin noapte descris cu amănunte picante ale inșilor amețiți de băutură.

Pe la mijlocul lui ianuarie 1958, Nora Vasilescu, de la cadre, îl cheamă pe Chiril și-i înmânează o invitație sosită pe adresa editurii, în care i se cerea să se prezinte la o anumită adresă. Neliniștea și grija i s-au schimbat în curiozitate. Clădirea arăta „ca un sanatoriu bine îngrijit unde liniștea contează mai întâi, politețea tăcută și o mare înțelegere pentru natura umană supusă atâtor lovituri.” Chiril rămase singur aproape 10 minute, având timp să cerceteze interiorul: o masă de brad în mijloc, pe care se afla un teanc de coli albe, un toc și o călimară școlărească, patru scaune, scrumiere mari, un dulăpior cu un reșou deasupra și câteva căni și cești desperecheate, de cafea sau ceai, un aparat de radio „Pionier”, o hartă automobilistică prinsă în pioneze. Intrară doi inși, având înfățișarea unor funcționari de vârstă mijlocie. După fețele lor pământii, încercănate, făceau impresia că nu văzuseră de săptămâni lumina sănătoasă și optimistă a soarelui. Amândoi erau îmbrăcați la fel, cu acea uzură a costumelor tipică vieții sedentare. Îl liniștiră, să n-aibă nicio teamă, „dacă ar fi fost vorba de altceva, ar fi fost chemat în alt loc”. Îl îndeamnă să scrie pe coală ce părere are el despre ideologia clasei muncitoare, despre motivele cate-l determinaseră să intre în partid, precum și cele ale excluderii. Scrie multe pagini, încât i se terminase cerneala din călimară, dar încheie în mod neașteptat, original: „Ideologia marxist-leninistă, cea mai înaintată din lume și care își propune să elibereze omul de servituțile sale, mai are de luptat în dezlănțuirea instinctelor, care nu se supun ușor ideilor ei clare, bine intenționate.” Își continuă argumentația peste câteva pagini. I se cere apoi să declare în scris despre întâlnirile din ultimele șase luni din casa lui Rorică Viteșteanu, pe care unul o numi „Vizuina cu hoți”, cine venise acolo, ce spusese. Chiril refuză, dar ei nu insistară. Discuția a continuat despre literatură, despre criminalistică, despre judecători și detectivi celebri, despre romane clasice, despre nuvelele lui Edgar Allan Poe.  Cei doi, amabili, îl complementară, încât părea că el devenise gazdă care „nu se îndură să se despartă de niște musafiri binevoitori.”. Se prezintă și a doua zi, unde este rugat să repete ceea ce declarase în prima zi. A treia zi este luat în primire de un bărbat de vreo 40 de ani, cu figură de intelectual: „Era un om înalt, blond, un blond încărunțit, buclat, cu ochi albaștri, liniștiți, inteligenți și care păreau că nu clipesc niciodată. Părea că seamănă cu un șoim treaz, neadormit, în pupilele căruia te vezi reflectat.” Sub braț el ținea caietul. Chiril înțelese că soarta lui depindea de acest om.

Luară loc la aceeași masă. Îl servește cu ceai negru, cercetându-i fizionomia. Defectul lui Chiril de a sta, când nu vorbea, cu gura puțin căscată, mărea impresia de derută, de surpriză continuă. Aici era punctul lui slab, în această mirare a lui, unde lucra și o teamă nelămurită. Interlocutorul punea întrebări peste întrebări, învăluind întrebarea inițială în alte zeci de întrebări. Vizau întâlnirea cu ziaristul italian, fiul iubitului de tinerețe al Praxiteii, dacă nu-i vorbise ceva din și despre caietul acela, dacă nu i-a dat o copie s-o scoată din țară. În acest timp, interlocutorul aprindea țigară după țigară, sau frângea scobitorile de pe masă. I se părea ciudat modul în care stingea țigara: „El apropia jăraticul final de marginea tăioasă a scrumierei ieftine de sticlă, retezând, decapitând încet mucul, cu grijă, cu mișcări fine, repetate, pisând și scrumul, absorbit de operația aceasta extrem de aplicată și de meticuloasă, încât ce rămânea în urmă era doar filtrul galben, rece, cu o scobitură neagră înăuntru, locul în care jarul căzuse”. Era mirat de libertatea de gândire pe care i-o lăsase în timpul interogatorului. În timp ce răspundea, lui Chiril îi răsărise în minte o propoziție pe care nu știa de unde o luase: „Sălbatic este cel ce fuge!” „Și el care până atunci fugise; chiar și fuga lui la Jurilofca nu fusese decât o capcană”, mai notează autorul citându-l pe Leonardo. Interesant este cum scriitorul reușește subtil dialogul dintre cei doi, care pare natural, încurajându-l pe Chiril să vorbească, risipindu-i panica și neliniștea. Momentul de risipire a panici fusese chiar motto-ul din caietul său, preluat din Victor Hugo: „Un exclu pensif pour la patrie.” Anchetatorul îl acuză, printr-o traducere aproximativă, că și-a însușit, „în acest caiet dubios,” gândurile lui Hugo și le aplică la realitatea curentă. Dirijează interogatoriul pentru a ajunge să-l acuze că și-a păstrat reminiscențe ale culturii burgheze, agitându-i pe sub nas caietul, cu acuzații grave: „De ce n-ai ales un motto progresist, din Gorki sau din Marx. În fond, dumneata ești un reacționar!” În momentul acela, Chiril explodează: „Nu permit! Nu permit! Nu permit! Rămăsese în picioare, tremurând ca de un delir, palid de moarte, cu respirația tăiată.” Autorul notează pe marginea reacției necontrolate a lui Chiril: „Frica, se știe, este resortul vertiginos al curajului nebunesc.” Îl calmează retrăgându-și acuzația, dar urmează o altă avalanșă de întrebări, între care una principală: „De ce ai scris dumneata caietul acesta?” Următoarea întrebare care pare să-l deruteze pe Chiril pică sec: „Ce este patria?” Chiril răspunde ca la carte: „Patria e teritoriul fizic sau spiritual al unei comunități de oameni, al unui popor, conștiința de sine bazată pe o limbă comună, pe o tradiție, pe o istorie…” Pică o altă întrebare capcană „Patria înseamnă chiar toți? Și dușmanii clasei muncitoare, exploatatorii, moșierii, burghezii trebuie cruțați?” Chiril se ridică și când ajunse în dreptul mesei, vorbi pe un ton degajat: „Mii de ani de exercitare a instinctului proprietății ne fac să zicem <a noastră>, când de fapt noi suntem ai patriei”. Interlocutorul zâmbea enigmatic, aprinzându-și o altă țigară. Discuția se continuă parșiv, ajungându-se la capital, la formula deja consacrată: „Omul este cel mai prețios capital”.  Din nou o capcană, apoi întoarce discuția de unde a plecat, de la caiet: „Ia să vedem noi ce strie aici!”. Îl pune să citească pasaje întregi din caiet, toate cu scopul de a-l incrimina. Îl oprește la formularea: „Cel mai sincer comunist pe care îl cunosc eu este A. E în stare ca un brav și pur ostaș al lui Cromwell să meargă ras în cap și desculț pe rugul de flăcări cel mai înalt.” Întrebarea care pică: „Cine este acest A?” Rămase încremenit, apoi răspunzând: „O ficțiune, un personaj imaginar, prima literă din alfabet!” Mai departe citi: „Azi am fost dat afară din partid. N-am simțit nimic. Anestezia lucrează încă… Nu pot să-l uit pe Merfu”. Merfu era cel care îi luase apărarea la excludere și ceruse să i se mai dea o șansă. Rememorează momente din ședința de excludere în care Merfu îi pusese întrebarea: „Ce este comunismul?” Pe care îl completase: „Comunismul este omul scăpat de orice servituți, chiar și de obsesia chinuitoare a propriei libertăți.” Urmează să citească alte pasaje incriminatorii din caiet, despre istoria cu iz tragi-comic domnului V., care fusese arestat pentru că a spus nu știu ce la o coadă, despre S. sau N., despre povestea căpitanului activ de artilerie, Elizar,  care refuzase să-i denunțe pe camarazii săi care luptau încă în munți. Concluzia anchetatorului: „Dumneavoastră sunteți ori un mare zăpăcit, ori un om periculos.” Luă caietul, ridicându-se. Chiril vru să spună: „Tovarășe…” Interlocutorul, ajuns în pragul ușii, se întoarse spre el: „Nu suntem tovarăși, Domnule, dacă aveți ceva de zis…” „Nu știu ce se va întâmpla cu mine… Dar țin să vă declar”…Presiunea psihologică asupra lui crește:  „Nu se va întâmpla nimic, la noapte vei dormi acasă, în patul dumitale, mai treci mâine și mai vorbim, dacă o fi nevoie și poimâine, avem toată răbdarea… Cred că ai băgat de seamă că nu te-am întrebat nimic de banda de reacționari ai lui Rorică Viteșteanu. Va trebui să pui pe hârtie tot ce s-a uneltit la… vizuina de bandiți. Tot! Pe puncte, zile și ore. Absolut tot! Viteșteanu a mărturisit. A spus că erai și dumneata de față și că le-ai citit din acesta, și îi arătă caietul.”

Puțin după aceea, Chiril Merișor a fost implicat în procesul lui Rorică Viteșteanu. Caietul lui urma să fie scos din țară și publicat în Italia. La proces asistaseră Aurică, Octavia și bărbatul ei, dar și procurorul Avram Pandelescu care rostise profetic aluziv, la Jurilofca: „Cine își uită trecutul îl va retrăi”.

                                                            *                                             

Romanul are și un Epilog. Aurică coborâse din tramvai la stația terminus, ducând în cârcă o boccea urâtă, învelită în hârtie de saci de ciment, cu sfoara înnădită din mai multe bucăți, legate în cruce, cu biletul înăuntru, scris pe dorul unui pachet de Naționale și pe care scria un cuvânt: Indestructibil. Nu se duse acasă, trecuse pe la Octavia, apoi pe la Buthe, care scoase o sticlă de basamac. Băură în tăcere: „Am adus hainele băiatului”. Comentează pe marginea gestului lui Merișor: „Chiar s-a spânzurat? „S-a spânzurat!”

Peste șapte ani, într-o noapte călduță a anului 1965, cei doi prieteni treceau prin piață, complet trezi. În piață apăruse un ins mergând singur și țanțoș în mijlocul străzi. „Era un bărbat, un militar, călca rar și drept, în cadență, un mers egal, măsurat, înfipt, clinchetul acela treaz, vioi, crescând, pe măsură ce avansa îl scoteau pintenii. În mâna dreaptă ținea ceva la care se uita din când în când, întorcând capul. Pe trotuarul celălalt se mai opriseră câțiva trecători întârziați privind militarul ce pășea singur pe mijlocul străzii, întinzând picior după picior, ca un  compas bine reglat. Bunthe credea că era Pandelescu și încercă să-l oprească.”

O altă informație din epilog este legată de Cavadia, care ca delegat al presei, fusese de față la funeraliile marelui bărbat politic decedat.

Despre cazul lui Chiril: „A fost un caz nefericit, unul tipic de pierderea lucidității”, constata cumnatul lui Georgeoiu. Maiorul: „Regretabil și trist pentru noi că un băiat așa capabil n-a rezistat unei asemenea încercări. A fost un om de caracter, până ce nu a intervenit acea fisură fatală…<Cine e A?>” Nici azi nu se știe. Gestul lui funest s-ar fi putut explica poate și prin răspunderea față de consecințele acestei dezvăluiri. În afacerea în care intrase la apă Chiril, Spuderca jucase un rol principal. La comemorarea celor 7 ani venise cu un buchet de flori și Luisa Gronțan, acum remăritată. Era chiar de onomastica lui Chiril, la 9 iunie, ziua când se și născuse, ziua sfântului Chiril al Alexandriei.

Cavadia se întorsese din Italia, unde îi apăruse o carte de artă. Venise direct de la Roma, la volanul unei mașini de sport, roșie, decapotabilă, cu două locuri, achiziționată din drepturile de autor. Autorul notează amar: „Puteai să zici despre Cavadia: un Fortinbras într-un Alfa Romeo străbătând triumfal fundalul scenei înainte de căderea cortinei.” Finalul este o indirectă meditație asupra curgerii timpului care șterge urmele nenorocirilor. „Era o vară secetoasă, seacă, fierbinte. O fiică a Indiei umbla cu Paparuda și țipa împroșcată, tropăind un dans al ei vechi, iute vesel. Frunzele viței sălbatice tresăriră. Apoi, în câteva zile se porniră niște averse grozave. Pe urmă, praful, murdăria se duseră. Totul redeveni curat. Totul lucea ca după potop, când lumea trage dedesubt o linie și începe o viață nouă.”

                                                               *

Repet: Galeria cu viță sălbatică este un roman „greu”, care nu se lasă luminat decât la o a doua sau poate chiar la a treia lectură. Are ca punct de plecare experiența excluderii din partid prin anii ‘50 a scriitorului, fapt ce a lăsat, firește, urme asupra acestuia, care trăia, probabil, cu sabia lui Damocles deasupra capului, într-o epocă a epurărilor și a delațiunilor de tot felul. De aceea scriitorul, cu inteligență, și-a ales ca armă de sugerare a ororilor și erorilor comunismului, parabola, căci romanul este unul parabolic. Firul epic este simplu, greu vizibil, căci autorul pune accent pe epocă, s-o dezvăluie cititorilor prezenți, într-o manieră ascunsă în detalii, portrete, descrieri, întâmplări, aparent mărunte, nesemnificative, cât mai ales viitorului cititor, ca document. Pentru aceasta, inventează un suprapersonaj, Galeria, un loc geometric al gândurilor, îndoielilor și evenimentelor, a cărei prezență este menținută constant în cele aproape 500 de pagini ale romanului.

În anumite situații este privită ca un spațiu concret, unde Chiril (scriitorul) revine ca într-o sacralitate, regăsind-o mereu curată, curtenitoare și odihnitoare, un spațiu al poveștilor adevărate și al amintirilor:

„Adormisem strâns învelit în pleduri pe Galeria de lemn mascată de crengile viței sălbatice. Trecuse de mijlocul lui noiembrie, anul ce se termina cu cifra 7. Timpul înclina încet, dar sigur, spre solstițiul de iarnă, reglementar. Rafalele vântului pulverizau stropii de ploaie printre frunzele vechi ale verii. Frunzișul mă apărase o vreme, cum îmi dormeam în fotoliu somnul meu speriat ce părea mai curând un supliciu. Înainte de a ațipi, știu că la asta mă gândeam ultima oară, lăsând pleoapele în jos ca peste un adăpost al meu, bine găsit: cum ar fi sau ar sta, într-un bârlog veritabil, o fiară privind cerul înstelat.” (p. 218)

„Era un Crăciun frumos. Galeria se troienise pe jumătate în zăpada fină, imaculată. Focul ardea cu putere în sobă. Un cămin călduros iarna face, cum spunea soba de faianță, cât tot aurul lumii.” (p.)

„Zece zile după ploaia rece din zori, care mă prinsese pe Galerie dormindu-mi somnul meu treaz, de bârlog, când îl visasem pe Sterică sub înfățișările lui Chiril, tata, profesorul, comandorul de aviație în rezervă – murise subit de inimă.” (p. 247)

 Dincolo de această ipostază concretă, apare cealaltă ipostază a Galeriei, cea parabolică, asupra rolului acesteia tot scriitorul aruncă o lumină, făcând, totodată, și din memorie un personaj:

„Galeria mea s-a născut observând epoca. S-a scris mai puțin despre faptul că eroina principală a romanului meu este <Echipa trecătoare prin lume>. Memoria e o altă eroină.” (p. 497,  interviu, Orizont, dec. 1976)

Înainte de toate, Galeria devine un confesor. Comparația pe care o face scriitorul în niște „note răzlețe”, cu un preot confesor, fie el catolic sau ortodox, înlătură orice dubiu asupra rolului cititorului ca prim-confesor:

 „Septembrie 1969: Toți se mărturisesc înaintea Galeriei prin perdeaua viței sălbatice, vara, este ca un confesional; patrafirul la noi se pune pe cap, ascuns de cel ce vorbește despre sine. Patrafirul, semnul separației de cotidian și al discreției absolute. La catolici, invers, mascat de perdea este cel ce primește, (ca Isac), el întinde urechea spre celălalt. Isac îi spovedește, civil, pe toți. Numai pe el nimeni, poate doar cititorul, el e marele confesor.” („Note răzlețe”, p. 505)

GALERIA, un personaj atotcuprinzător și atotcunoscător, în viziunea lui Constantin Țoiu, prinde viață, reprezintă ochii, urechile și memoria lumii. Așadar: prevestitoarea nenorocirilor lui Chiril prin vocea lui Brummer, comentatoarea evenimentelor, înmagazinarea acestora, un personaj care aspiră evenimentele dar le și reflectă, un martor tăcut, un sfătuitor sacru, loc de pelerinaj al prietenilor lui Chiril, dar mai ales, depozitar de istorie.

„Oi, oi, baiete, să vezi tu acum șe perioadă înșepe!”, cuvintele lui Brummer, pe care, într-una din zilele următoare, Chiril avea să le repete în fața Galeriei, foarte bine dispus, ca și cum ar fi venit cu o veste formidabilă, silindu-se să dea cuvintelor accentul anticarului.” (p.15)

„Dar ce era Chiril? Păcătosul Chiril?...Nu era el eclerorul? Cercetașul? Trimisul Galeriei, arcă plină până la refuz de amintiri? Porumbelul ei singuratic și îndrăzneț, ce măsoară întinderea vastă, netedă în aparență, a conștiinței, ascunzând însă dedesubt atâtea prăpăstii și piscuri?...” (p.54)

„Chiril ducea automat la gură semințele de dovleac prăjite, spărgându-le absent, cu ochii în gol, scuipând semințele în pumn, ori aruncându-le pe jos, împrăștiind cojile lipicioase până și pe lemnul riguros al Galeriei, curat, lustruit, strașnic frecat de Nașa Primavera cu peria și cu leșie, strălucind ca interiorul unei farmacii ce n-ar îngădui nicio pată. (p. 68)

„Galeria avea un punct de vedere deosebit, încercând să explice eșecul…La Chiril, dorință secretă și inconștiență de autodistrugere. Un caracter ferm în aparență, purtând cu el o tainică și invizibilă spărtură. O veșnică eschivă în fața obstacolului, iar verificarea fusese unul!...O stare curioasă, în care eroul evită să înfrunte un anumit aspect al realității, sau roată realitatea la un loc, iertarea nefiind posibilă, el se pedepsește singur ca să răscumpere pentru o vină de cele mai multe ori imaginară. Atât avea de spus Galeria în această privință.” (p. 124)

„Bunicul, a cărui maturitate se împlinise în sunetul săbiilor ascuțite în cerdacuri, când cu războiului din din 1913, și care era la acea epocă maior activ de roșiori, deținea punctul de vedere cel mai vechi al Galeriei.” (p. 126)

„Galeria chicotea: <Avestița, fata Satanei!> alăturând legendelor primitive hazul poveștilor populare. O femeie, se gândea Chiril mâncând pâine prăjită cu batog, pe care să n-o iubești ca un descreierat, nu, una, din contră, ce te-ar mira că îți rămâne atât de fidelă; o căsnicie construită mai mult dintr-o trainică indiferență, făcută, tocmai de aceea, făcută să reziste marilor oscilații. (p.157)

„O altă paranteză a Galeriei trebuie să adauge aici un alt fapt de istorie…o scenă istorică. Rămășițele pământești ale celuilalt poet, ale marelui poet, căruia Ariel, ca un moșneag mic și rău din basme îl luase o vreme locul, sunt expuse în incinta Ateneului Român, în 1967, într-o ședință de doliu național.” (p.169- desigur, Arghezi, n.n)

„E de presupus, Galeria știa; ochii lui albaștri și clari băteau în ironie, așa cum despre al altora se spune în mod curent că înoată în lacrimi.” (p.194)

„Foarte ciudat, această întâmplare, fantastică pentru mulți, nu-și găsise loc în caietul pierdut. Galeria cunoștea motivul, mărturisit. Era o superstiție; nu cumva, prin simpla transcriere, apariția aceea obsedantă să nu capete dreptul unei realități istorice, așa cum și poporul voia să vorbească despre un lucru malefic, a cărui pomenire l-ar maturiza brusc?… O obsesie absolut năstrușnică, dacă ne gândim la gradul ei de General, și încă al uni general înalt. Frumos, impunător, îmbrăcat în eterna sa manta sură de culoarea pământului ars de secetă, lungă până la glezne, lăsând să se vadă niște cizme de lac, bine lustruite, apărând în același loc al Șoselei, vara, iarna, cam în jurul aceleiași ore.” (p. 206)

„Erau doi cercetași, doi călăreți gonind pe același drum, fiecare cu puterile lui. Galeria miza pe ei; când pe unul, când pe altul, cunoscând și legea câștigătorului ce trebuie neapărat să lase pe cineva în urmă.” (p. 217)

 „Comandorul făcea exerciții de înviorare pe Galeria pavoazată cu de instrumentele lui meteorologice de mare precizie, zilnic cercetate de multe observații și comentarii.” P. 223)

„Chiril venea grăbit pe Dristorului, fosta Gura Lupului, mereu cu știri noi, fânul, pâinea, hrana zilnică a Galeriei.” (p. 245)

 „Invitația aceea nu putea fi una oarecare! Ai dori să dai ochii odată, să-l vadă-n ochi cât mai repede pe urmă…Faptul că până atunci fugise n-ar fi fost dovada unei conștiințe încărcate? Astfel de lucruri nu trebuie ocolite. Era cazul să treacă pe la Galerie.  Și trecu…” ( p.  )

„În fotocopiile oferite Galeriei în vara anului 1965 de cumnatul lui Georgeoiu, a cărui înălțare în grad nu a forțat niciodată treptele obișnuite ale unei avansări de rutină, în marginea îngustă a unei file de manuscris se putea citi o adnotație palidă, făcută cu un creion ascuțit: „Cavadia Pavel??” ( p. 320)

 „Galeria umbroasă, lacomă de pasiuni și de povești încurcate: <Din două slăbiciuni poate să rezulte o forță.>” ( p.412)

„În vara aceluiași an, Galeria primi câteva vizite. Întâi pe aceea, știută, a maiorului Ion Roadevin, cumnatul lui Georgeoiu. Nu se știe dacă din inițiativă proprie, sau trimis de acesta din urmă. El dusese și fotocopiile jurnalului lui Chiril, fără să explice gestul, încredințându-le Galeriei ca pe o târzie și inutilă, de fapt, repunere în drepturi. Culmea e… că ele pot fi publicate. Istoria, a spus musafirul, de vreți, istoria. <Păcat>! Oftă el cu o ușurință ce trebuia probabil să-și ascundă emoția. <Păcat. N-ar fi trebuit să facă ce-a făcut!>” Și își întinse pe jumătate brațele în umbra Galeriei ciuruită de raze, cât permiteau frunzele.” (p. 485)”

„Romanul este și el o instituție (antinaturală?) cu legi formale. Merge mai bine cu ce-am văzut la San Marco. Formal. Apropiat de ideea veche a Galeriei confesoare despărțită de lume de grilajul crengilor de viță sălbatică…Dar Galeria! Cum trebuie ea să fie… Aerul ei patriarhal, liniștit, mereu în așteptare. Parmalâcul, dușumeaua frecate des cu leșie de italianca Primavera. Chiril, absorbit de cazul lui scuipă pe jos semințe de Bărăgan..” (p. 506, „Note răzlețe”)

Galeria cu viță sălbatică este și un roman al lui personaj strivit de istorie care se rostogolește aducând cu ea aluviuni în care Chiril Merișor este târât. Pierderea caietului îl îngrijorează, Brummer îl avertizează asupra consecințelor. Starea de incertitudini crește, este în așteptare, nu-și dă seama cui ar trebui să acționeze, neștiind nici în fața cui. Grija devine lașitate, cred unii, dar nu este decât un răgaz, o amânare. Frica de consecințe îl determină să trăiască pe mai multe planuri ale existenței, de aceea scriitorul inventează acea himeră a generalului care-i apare defilând țanțoș, nebăgând pe nimeni în seamă, determinându-l să trăiască, pentru câteva clipe, într-o lume paralelă, să nu mai poată să distingă lucid realitatea. În final, lui Țoiu îi izbutește acest personaj unic în literatură, răspunzând unei boli psihice, hupokrisia, care-l va duce, neputând suporta presiunea psihologică și teroarea istoriei, la spânzurătoare. Istoria s-a răsturnat între timp, lumea s-a așezat, toate au fost uitate. Caietul putea fi publicat fără restricții, Cavadia, prietenul, adună onoruri și mașini în Italia, pentru el rămâne doar regretul că n-a putut să treacă peste șoc.

Galeria cu viță sălbatică este și un roman politic, unul social, care devine un document al epocii, cu toate bulversările și ororile acesteia, al unei lumi neașezate, în care tramvaiul 26 reprezintă vocea lumii vie, a celorlalți, a mulțimii neinteresate decât să-și trăiască viața fremătândă, așa cum știe ea, fără amestecul politicului. Descrierile sunt realizate ușor caricatural, redactorii sunt neșcoliți, ridicați în funcții pe criteriul unic al aderenței la idealurile comuniste, recrutați din clasa cea mai de jos, fără un dram de cultură, care devin ridicoli, cu nume ridicole, în care contemporanii, cu certitudine, i-au recunoscut pe Bunghez, Spuderca, Georgeoiu, Zecheru, etc. Cavadia, prietenul său de cursă lungă, adaptat perfect regimului, ironia sorții, încheie triumfător romanul venind din Italia într-un Alfa Romeo. Pagini strălucite, de o subtilitate exemplară, sunt acele în care lui Chiril Merișor i se ia interogatoriul. Mi-ar fi plăcut să-l imagineze îi în ipostaza de pușcăriaș, căci, cu certitudine, Constantin Țoiu ar fi avut ce spune. Oricum, romanul este și un act de curaj, dacă ne gândim că și personajul său îl anticipează, lucrând la „Mizeria filosofiei”, cu patru ani, pe cel al lui Marin Preda, cu al său nemuritor Victor Petrini. Să nu uităm că Țoiu își alege perioada cea mai dură, anii ‘50, și că el însuși a trăit spaima aneantizării, transferată magistral personajului său, Chiril Merișor.

 

*GALERIA CU VIȚĂ SĂLBATICĂ, Editura Eminescu, București, ediția a II - a postfațată de autor, cuvântul editorului Valeriu Râpeanu, 528 p.;

 

Titi  DAMIAN